Am renunțat la pași fixați dinainte
În loc să pornim de la o coregrafie de învățat, am pornit de la teme simple: greutate, respirație, contact cu podeaua. Pașii au apărut mai târziu, ca o consecință firească, nu ca punct de start.
Povestea proiectului
Ideea nu a pornit dintr-o metodă, ci dintr-o observație simplă.
De cele mai multe ori, oamenii care spun „nu am talent la dans” nu au încercat niciodată, în mod real, să se miște fără scop. Au încercat doar să reproducă pași, într-un context care evalua imediat reușita.
Începutul
De la clase de dans contemporan la o întrebare care nu ne dădea pace
Proiectul a pornit din niște clase obișnuite de dans contemporan, ținute pentru grupuri cu experiență variată. La un moment dat, tot mai mulți adulți fără nicio pregătire cereau să participe, deși cursurile nu erau gândite pentru ei. Veneau, se opreau la ușă, ezitau, apoi renunțau adesea înainte de prima ședință.
Întrebarea care a rămas a fost simplă și incomodă: de ce presupunem că mișcarea trebuie învățată în forma ei cea mai dificilă, înainte ca cineva să aibă voie s-o încerce deloc?
Ce am schimbat
Un program construit invers
Am micșorat grupele
Am limitat numărul de participanți la maximum douăsprezece persoane, pentru ca ezitarea cuiva să nu se piardă într-o sală aglomerată și pentru ca instructorul să poată observa cu adevărat fiecare corp din încăpere.
Am scos evaluarea din ecuație
Nu există notă, clasament sau prezentare obligatorie. Spectacolul de final a rămas, deliberat, opțional, pentru ca cineva să poată încheia programul fără să simtă că a fost expus pe scenă contra voinței lui.
Am construit un ritm de zece seri
Zece ședințe s-au dovedit, în timp, un interval suficient pentru ca o persoană să treacă de la stânjeneală la o oarecare familiaritate cu propria mișcare, fără să devină un angajament lung și greu de dus.
Ce am observat de-a lungul timpului
Nu toată lumea „descoperă talent”, și nu asta căutăm
Ar fi convenabil să spunem că fiecare participant descoperă un talent ascuns. Realitatea e mai puțin ordonată. Unii oameni rămân, la finalul celor zece ședințe, la fel de conștienți de limitele lor de mișcare ca la început, dar descriu o relație schimbată cu propriul corp: mai puțină grabă de a-l corecta, mai multă curiozitate.
Alții continuă spre atelierul de weekend, dedicat improvizației, pentru că le place ideea de mișcare fără temă fixă. Nu tragem concluzii universale din aceste parcursuri diferite. Le lăsăm așa cum sunt, particulare fiecărei persoane.
Dacă povestea asta ți se pare cunoscută
Poate ai ezitat și tu, la un moment dat, la ușa unei săli de dans. Poți citi mai întâi despre program și, dacă are sens, ne poți scrie câteva rânduri.
Scrie-ne pe pagina de contact